Inceputul

                 Aromoterapia a fost folosita din cele mai vechi timpuri cu rezultate miraculoase in tratarea unor afectiuni si este o ramura fitoterapiei. Se bazeaza pe utilizarea in scopuri terapeutice a uleiurilor volatile, care se mai numesc uleiuri eterice sau uleiuri esentiale si este un exemplu de reevaluare stiintifica a unor practici milenare. Acum mai bine de 5.000 de ani, egiptenii ardeau rasinile si esentele vegetale aromate in onoarea zeului Soare, iar parfumurile domneau alaturi de faraoni. Cele mai obisnuite parfumuri egiptene erau obtinute din uleiurile aromatice de anason, menta, rozmarin, lamai.

                   Utilizarea uleiurilor si a plantelor aromatice are, de asemenea, o vechime milenara in China, India antica si intregul Orient. Practica mumificãrii este mai veche decat civilizatia egipteanã, ea fiind cunoscutã încã din vremea aramei si cum folosirea efectelor conservante ale esentelor volatile si aromatice era indispensabilã în aceste practici, devine evident faptul cã aromoterapia este extrem de veche.

                     India este recunoscuta drept o sursa de materii prime odorante si de parfumuri pretioase de iasomie, flori de lotus, trandafiri, zambile, narcise, violete, lemn de santal, vetiver si mosc. Chinezii au fost primii care au cunoscut si folosit moscul atat ca remediu, cat si ca odorant. China a contribuit mult la raspandirea unor materii prime odorante in alte parti ale lumii. In primele secole ale erei noastre, o insemnata contributie la obtinerea si utilizarea uleiurilor aromatice o au arabii, mostenitorii tehnicii de distilare cunoscute de asirieni. Incepand cu secolul al VII-lea, interesul alchimistilor arabi se indreapta catre perfectionarea aparaturii pentru distilare inventand alambicul. Fara sa cunoasca bazele teoretice ale distilarii, arabii obtin pe aceasta cale din produse aromatice naturale numeroase uleiuri volatile.

                Numele lui Avicenna este legat de tehnica de obtinere a uleiurilor volatile prin antrenare cu vapori de apa. Desi au mostenit de la egipteni traditia folosirii parfumurilor, grecilor le datoram introducerea mirodeniilor, a balsamurilor, a uleiurilor aromatice placut mirositoare obtinute din flori. La inceput, in Grecia, parfumeria a fost o ramura a stiintelor medicale. Hipocrate, celebru medic grec (460-375 i.e.n.), a consacrat numeroase studii ingrijirii pielii, recomandand baile si masajele parfumate, precum si folosirea substantelor aromatice in tratarea diferitelor maladii. In Franta, si nu numai, s-au facut observatii interesante pe tema aromaterapiei, plecandu-se de la faptul ca cei ce lucrau in producerea si comercializarea parfumurilor erau posesorii unei curioase si inexplicabile imunitati impotriva diverselor flageluri de tipul ciumei, holerei si variolei, imunitate care a fost pusa pe seama esentelor volatile si aromatice, ce intra in compozitia parfumurilor. Aceasta a fost ratiunea recomandarii de a arde frunze de ienupar prin spitalele Parisului in cursul marii epidemii de variola din 1870.

                  In medicina populara romaneasca sunt folosite numeroase plante aromatice, astfel, pornind de la vestitele uleiuri esentiale carpatine, obtinute din cetina de pin, brad sau molid, de la uleiul extras din fructele de ienupar folosite de ardeleni ca leac in bolile de stomac, ficat si rinichi inca din secolul al XVI-lea, de la urzica intrebuintata de munteni ca remediu antireumatic si pana la radacinile de toporasi sau cojile si fructele de stejar pe care locuitorii plaiurilor moldovene sau banatene le utilizau in tratamentul afectiunilor bucale sau la florile de musetel intrebuintate de locuitorii dobrogeni, istoria medicinei populare consemneaza o suita intreaga de momente si exemple concludente, care atesta rolul terapeutic al plantelor medicinale si aromatice.